Cum gestionez isteriile copilelor mele?

Am spus ca voi reveni cu vesti despre vacanta- unde am fost, cum am ajuns, cum a fost si altele. Urmatoarea postare aceasta va fi. Acum insa ma macina ca nu stiu cum sa reactionez corect (sau am impresia ca nu stiu) la crizele de isterie zilnice ale fetelor mele si la comportamentul lor zilnic indaratnic. Prin zilnic a nu se intelege toata ziua, fara pauza. Ci doar zilnic. Exemple de manifestari: plans fortat sau nu, cu cea mai inalta sonoritate, pentru o pedeapsa minimala de gen doar atins cu mana (nu lovit) sau cearta; dat din maini si din picioare, solicitarea mea exagerata si facuta pe ton plangacios indiferent despre ce este vorba, aruncat cu pietre, lovit jucarii cu piciorul, aruncat cu obiecte, scuipat, raspuns cu nu la ce le rog (comun, stiu, dar la noi nu era chira in halul asta), muscat alti copii si altele cateva care nu imi vin acum in minte.

Mi-am zis: ceva e neregula, fac ceva gresit pentru ca nu se imbunatatesc lucrurile si ma trezesc plina de pareri de rau si nervoasa si dezamagita de mine. Am citit aici, aici, aici si aici. Cu siguranta mai sunt si alte articole, poate mai bune, dar eu m-am gandit si m-am gandit si am avut o discutie minunata cu Dorina si mi-am zis: gata, fac lucrurile altfel. Incepand cu ziua de ieri m-am straduit si am reusit (dar stai ca nu se face primvara cu o floare, pentru ca am experimentat asta doar o vreo 4 ore, cat am mai avut la dispozitie din zi (!) ) sa fac urmatoarele: sa nu mai ridic vocea la ele, sa nu le mai lovesc peste manute, fund si cateodata gura (unii dintre voi o sa va dati scaunul pe spate oripilati, e treaba voastra), sa nu mai fac gesturi agresive si enervate, sa imi amintesc ca sigur au nevoie de ceva si trebuie sa ma straduiesc sa aflu ce anume este, sa vorbesc pe un ton calm si cald. Cand au inceput cu plansete si indaratnicii m-am ghemuit ca sa fiu la nivelul ochilor lor, am vorbit pe un ton calm, inainte de a spune ceva m-am uitat cu atentie la ele si mi-am ales cuvintele, am incercat sa rezolv problema iar daca nu am reusit le-am rugat sa imi spuna cand sunt gata cu plansul ca sa putem povesti. Asta le-a suparat mai tare si am repetat metoda: m-am ghemuit in fata lor si am cautat sa solutionez altfel si tot asa pana cand s-au linistit. Sau, Sara se aseza pe jos pe strada daca nu era de mana cu mine dar cand ii ofeream mana mi-o refuza dusmanos. Faceam cativa pasi in fata fara ea, se aseza din nou pe jos cerandu-mi mana si scenariul se repeta. Nu puteam sa ii spun ca vorbim dupa ce se linisteste pentru ca stiu ca avea nevoie expresa de atentie (era mai fain si mai simplu cu ea pana acum cateva luni...cand avea nevoie de atentie mi se aseza in brate si atat. acum nu mai face asta. ea vrea ca eu sa stiu si sa ma duc la ea si sa fac exact ce are nevoie fara sa ma ajute sa imi dau seama nici cand e momentul, nici ce sa fac). Prin urmare, am inconjurat-o cu bratele si am intrebat-o daca vrea sa o iau in brate. A fost fericita. Asa am inteles comportamentul acesta de care nu i-am dat de capat in ultimele saptamani si din cauza caruia ridicam de fiecare data vocea la ea... Sa stiti ca a fost mai multa munca, dar a fost simtitor mai bine decat daca m-as fi enervat.
Mi-am adus aminte ce am uitat in aceasta prima jumatate a anului: ca trebuie sa fiu atenta la cum petrecem timpul impreuna nu la cat timp petrecem impreuna. Nu stiu exact despre ele dar stiu sigur ca eu am avut nevoie de mai mult timp cu fetitele mele. Problema este ca a fost o perioada agitata, ocupata si stresata si nu am fost neaparat ochi in ochi cu ele, calitatea a lasat de dorit.
Imi pare rau ca pleaca la bunici pentru luna august si eu nu o sa mai am timp sa arat acum ca pot fi o mama mai buna... Mai am oricum mult de lucru zic eu. Totodata sper ca 6 luni in care am avut comportamente si reactii de care imi pare rau nu vor face diferenta daca de acum incolo voi face eforturi sa fiu altfel.