Ce simti in prima zi cu bebelusul tau?

A nascut de cateva zile o prietena de-a mea un flacau zdravan. Sa-i creasca mare si sanatos!
Treaba e ca spunea ca in prima zi a fost putin speriata, da, acesta este cuvantul: cum sa il tina in brate, ce sa faca si altele cele...
Imi amintesc de prima mea zi cu pruncii mei... A fost ceva care a crescut si s-a construit pe masura ce au trecut secundele, minutele, orele... Nu a fost iubirea aceea constienta, instantanee, nemarginita... Nu ma simtisem bine asa ca le-am primit de micute a doua zi dupa nastere, dupa-masa. Eram in expectativa, constient nestiutoare, putin tematoare, dar mai mult spectator la ceea ce mi se intampla decat participant. Apoi a venit: nu mai stiu daca Lari sau Sara dar cred ca Lari. Ii era foame :). Primul sentiment care m-a lovit a fost de posesivitate, de "e copilul meu". Asistenta intreba in gluma daca poate sa duca fetita cu ea acasa si i-am raspuns dintr-o suflare ca nu. Si de aici a inceput iubirea mea. Cu fiecare respiratie, fluturare de gene maruntele, aproape inexistente, inghititura de lapte, strangere la piept, grija fata de maruntica din bratele mele. A sosit si Sara, acelasi lucru ca si la Lari. Ma uitam la ele ca la minuni. De atunci m-am straduit in permanenta sa le inteleg, sa le cunosc, sa le stiu nevoile, sa fiu langa ele. A fost frumos.

Cred ca e normal si ok sa fii speriat. E doar inceputul unei povesti care poate fi cat de frumoasa doresti. Numai sa "muncesti" pentru asta.