Viata de cuplu dupa nasterea copiilor

E un subiect tare sensibil, mie una nu imi este la indemana sa scriu despre asta. O fac pentru ca am avut ieri o discutie cu o mamica la fel de proaspata ca si mine si am auzit cu surprindere ca si ea impartaseste multe din gandurile, temerile, problemele mele si ca nu e singura...
M-am intrebat de ce e dificil de scris despre asta si mi-am dat seama ca de fapt eu diger cu greutate subiectul, dar sa mai si scriu despre el... Asta ar presupune o anumite claritate si clarificare facuta macar cu mine insami ori asta e mai greu decat pare. E ca si atunci cand nu am mai avut suficient lapte si Sara ramanea cu mesele incomplete si plangea de mama focului iar faptul ca ii e foame era singurul lucru pe care nu il luam in calcul...cum adica nu raspund nevoilor bebelusilor mei?- dar despre asta voi scrie in curand un articol separat...
Viata noastra de cuplu, ca sot si sotie, barbat si femeie, s-a schimbat dupa prima luna de la conceptie. A inceput o stare de rau si greata 24h pe zi, as putea sa spun groaznica. Nu eram in stare, o data ajunsa acasa de la serviciu, sa stau in picioare, ma chirceam in pat si ma ridicam dimineata. La serviciu nu stiu cum a fost. Nu imi mai pot aminti. Oricum se cerea de la mine randament si pe de o parte mi se pare normal. Nu era nimeni care sa ma ajute si sa imi preia temporar o parte din sarcini... 8 ore la serviciu treceau, stand pe scaun si straduindu-ma sa imi vad de treaba. Cand ajungeam acasa eram stoarsa de oricve vlaga si saream peste mancat si baut lichide si ma asezam in pat. Marius a fost grijuliu si intelegator cat a durat faza asta, adica vreo 3 luni. La un moment dat a spus doar ca se simte de parca e singur in casa, ca ii e dor sa schimbam o vorba sau sa ne uitam la un film impreuna. Dupa ce a trecut raul m-am gandit ca viata noastra intima intra in normalitate dar m-am inselat. Eu aveam deja o burtica notabila pentru 4 luni si sarcina era jos, se sprijinea pe osul pelvian. Mai tarziu, in ultimul trimestru, cand ma ridicam din pat, puteam sa tin in mana capul Larisei... Cu toate ca vroiam apropierea, era atat de incomod incat am renuntat. Ne-am acomodat noii situatii si am mers inainte. Sunt o fericita ca nu am avut discutii, reprosuri, certuri sau alte porcarii din cauza asta, ba chiar eu eram cea care imi exprimam nemultumirea ca mi-a asa de incomod. In trimestrul 3 medicul a anuntat interdictie asupra raporturilor sexuale asa ca si daca am fi putut (eu adica), de data asta nu am avut voie.

Au sosit fetitele pe lume si au trecut primele 6 saptamani si controlul de rutina la care medicul mi-a spus ca sunt bine si vindecata. Degeaba. Pe langa faptul ca eram asa de obosita incat regretam orice jumatate de ora in care as fi putut sa stau in pat si nu am stat, inca era dureros sa stau in fund. A trecut catre 2,5 - 3 luni. A urmat o perioada in care cred ca Marius a avut un blocaj psihologic. El de-abia se acomodase si devenise pe deplin constient de noutatea vietii noastre. Totodata, se petreceau in familia noastra, niste lucruri care aveau de-a face cu serviciul, care il faceau sa fie suparat, frustrat, ingrijorat, prea putin echilibrat si s-a indepartat de mine fara sa realizeze macar. Eram ca si colegii de apartament sau mai putin. Avea activitati zilnice care nu ma includeau si s-a cascat o gaura intre noi pe care nu mai stiam cum sa o acopar. Asta a durat din martie pana in iulie catre august. Mult, foarte mult. In urma numeroaselor discutii si certuri, mai mult certuri de fapt, in miezul carora nu vreau sa intru ca e intr-adevar prea personal, situatia s-a remediat si a cazut inapoi pe pamant in ceea e priveste relatia noastra. A inceput sa faca schimbari. Tot nu era in regula. Incepusem ceva dar eram foarte departe de cum eram inainte de sarcina. Putine imbratisari, sarutari, rasete, glume, clipe intime. Nu imi dadeam seama nicicum de ce. Acum, inainte de a le duce pe fetite, avand in vedere ca ne certam pentru ca eu vroiam sa le las un weekend si el nu si nu, mi-am dat seama ca de fapt eu nici nu i-am explicat nevoia mea... Comunicarea, bat-o vina... Nu stiu daca exista ceva mai important intr-o relatie, zau. Si avem minusuri la capitolul asta. Mai avem multe de invatat. I-am spus ca eu cred ca ne-am indepartat unul de altul si ca am nevoie sa imi dau seama ce se intampla cu mine si cu noi. Mama lui l-a convins ca se poate ocupa de fetite si asa a consimtit la weekendul liber.

A fost fain intre noi, ca si "inainte". Am ras, ne-am jucat, ne-am iubit, a fost relaxant, spontan, toate fara eforturi, deci toate erau la locul lor dar inchise cu cheia. Dar cine le inchidea cu cheia? Duminica am avut timp sa ma gandesc si sa imi dau seama ca eu eram principalul actor in "comedia" asta. Ma urmarisem deja: foarte rar veneam la usa cand venea acasa, ca sa il intampin (pupici, imbratisari, zambete). Nici macar nu aveam motiv pentru asta, pur si simplu faceam o alegere: nu ma opream din ce faceam si de foarte putine ori ce faceam era cu adevarat urgent si important. Dupa ce ajungea acasa alegeam sa nu iau initiativa (de la o imbratisare pana la ce vreti voi) pentru ca ma pastram ocupata, cel putin mental, desi nu mai era cazul. Fetitele dorm in jur de 8 p.m...
De ce? Nici acum nu mi-a clar. Nu are legatura cu el. Am vazut asta sambata si duminica. Nu ma deconectam din vartejul cu fetitele si asta voit. Cred ca nu prea am scuze pentru asta. Totodata, nu eu reactionez la el, ci el la mine. Ar fi cazul sa imi reconsider si pozitia, si atitudinea si comportamentul... Am citit si am auzit povesti in care ideea era faptul ca barbatul cada pe locul doi sau mai jos dupa aparitia unui copil. Pentru mine nu este asta. El este la fel de important ca si fetitele in mintea si inima mea. Fac distinctie intre ce inseamna el si relatia noastra ca si barbat si femeie, sot si sotie, si fetitele si ce inseamna a fi parinti. Mi-ar parea rau ca el sa simta ca nu mai e la fel de important pentru mine... Dar daca s-ar intampla, ar fi rezultatul alegerilor mele de pana acum.

Nu stiu cum e in alte familii cu copilasi mai mici sau mai mari. Cu siguranta sunt unele in care lucururile de mai sus, sau altele asemanatoare, nu au existat. Dar sunt sigura cu sunt o multime care s-au chinuit sau se chinuie cu o departare care doare si pe care au rezolvat-o greu sau deloc... Poate ca e bine sa ne intrebam daca nu cumva si noi, femeile, avem un rol important si negativ in asa ceva.